Adio

Sinceră erai, cu suflet bun,
Dar, traiai pe langa un nebun..
Și totuși, ajutai.. și cu toți te-ntelegeai..
Duceai tot.. chiar dacă nu puteai..

Mi-ai spus odată:
-Am fost cineva, și uite ce-am ajuns.
Sinceră ai fost, dintr-o dată..
Dar, am știut: nu mai era de-ascuns.

Și regret azi, cand chipul ți-l privesc,
Și uneori plângand, sfârșesc
Și-mi spun cu-amar în glas și gând
„Doamne, de ce n-am putut să o ajut?”

Durerea ai fi vrut s-o scoți,
Dar, intr-un final..n-a mai avut rost.
Căci sufletul luat ti-a fost,
Ca si cum ar fi fost furat de hoti…

N-am crezut atunci, când mi s-a spus:
-Mult, nu va mai trăi!
Căci îmi doream nespus…
Ca tu să-mi poți din nou grăi.

Și iată… ziua a sosit..
Și-am auzit, și-odată-am împietrit..
Și, simplu, două cuvinte-am auzit:
„A murit.”

Anunțuri
Notă | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Fate (Capitolul I )

Am inceput ceva nou 😕
De aceasta daca e un fic facut special pentru o prietena :).
Sper sa va placa!
Lectura placuta! >:D<

Fate
~Introducere~

Oare dacă cineva ar întreba, sau te-ar pune să alegi între a te naste sau nu, între a fi iubit sau nu, a avea prieteni sau a fi singur, chiar și a fi deștept sau prost, credincios sau nu… ar fi mai multe raspunsuri afirmative sau negative? Mă întreb oare cine ar dori sa înfrunte o așa realitate lipsită de haz? Eu nici acum nu știu. Mi-e drag… totul mi-e drag, aș repeta această viață de mi și mi de ori. Dacă ar trebui, totuși, de ce țin atât de mult la ea, când eu aș dori din tot sufletul o cu totul și cu totul altă realitate, unde să nu existe bine, dar nici rău, unde nimeni nu mai iși pierd persoanele dragi, nu mai suferă din cauza lor sau a celor din jur și totuși cum se face că mi-ar părea rau dacă toate astea ar dispărea?
E bine cum se desfășoară totul acum?
Vă întreb pe voi: Dacă cineva v-ar da posibilitatea de a a alege cele de mai sus, voi ce a-ti alege? Ce a-ți fi dorit voi din tot sufletul?

Capitolul I – Incipit vita nova

Încă de când eram mică, țin minte și în ziua de azi…Îmi amintesc des,imaginea unui lac mic, dar suficient de lung încât să nu îi vezi capătul prea curând dacă e să-l verifici. Nu era adânc, era plin cu pietre mici pe o suprafață de același fel, undeva în mijlocul păduri, unde păsările își făceau mereu de cap, cântând printre ramurile copacilor înalți, jucându-se în felul lor în timp ce rar își făceau griji de lucruri cum ar fi oamenii, deoarece locul acela era mai mereu gol.. lipsit de tot ce ținea de aceasta rasă ciudată numită omenire, dar poate, nu mereu așa… În fiecare zi doi copii se întâlneau.. Dar oare ce își spuneau? Erau atat de apropiați? Dar, de ce nu îmi pot aminti și cuvintele pe care și le rosteau unu altuia? Cum se face că sunt doar bucăți?
Din nou, îmi deschid ochii încercând să revin cu picioarele pe pământ. Observ același loc în care fusesem și acum cateva minute.. de ce nu puteam fi la mine acasă? Acolo unde îmi era locul?
-Sper să nu adormi pe aici, că eu nu te car să ști! Spune o voce groasă, venită de lângă mine, dar căruia nu-i dau prea multă atenție, continuând să-mi plimb gândurile de colo-colo în jurul peisajului schimbător din fața ochilor mei.
-Urăsc locul ăla! Spun eu cu jumătate de gură, mai mult bosumflată, decât obosită sau pe jumatate adormită.
Persoana de lângă mine oftează lung, parcă din tot sufletul. Întorcându-mi privirea către el, era un bărbat înalt, cu umeri lați cum era și normal, păr castaniu-închis și scurt și ochi căprui ce semănau mai mult ca ai unui chinez. Fața îi era puțin alungită și vizibil atinsă de mâna timpului. Era îmbrăcat în haine normale, în care un bărbat de vârsta lui se putea îmbrăca.
-Ai deja 16 ani, nu poți să te porți și tu mai matur? Măcar puțin? Spune acesta văzându-mă că încep să mă strâmb la el mai ceva decât un copil mic care nici măcar nu împlinise 5 ani. Te crezi cumva delfin magic ca atunci cand erai mică?
-Nu! Sau poate, da? Îi răspund eu mai mult sarcastic, după care întorc din nou mica privire către geamul cristalin al autocarului prin care pășea blând lumina soarelui. Vocea bătrână a șoferului crapă monotonia ce se adunase în capul meu:
-Pregătiți-vă! Vom ajunge curand la ultima stație. Spune acesta. Cum menționase, urmează ultimul loc până unde autocarul poate merge, de acolo continuând și chinul meu, căci va trebui să merg pe jos alți mii si mii de kilometri.. sau cine știe cât va dura ca noi să ajungem în locul unde îmi voi duce „traiul” de acum încolo. Având de asemenea în vedere că ne apropiem de păduri și munți, în mintea mea puteam deja zugrăvi viitoarea mea casă.
-Anne, grăbește-te, te rog. Spune Apollo, bărbatul cu păr castaniu, eu, neobservând că deja ne oprisem în ultimul loc familiar pe care aveam să-l văd. Mă ridic de pe scaun și pășesc afară, sub razele aurii ale soarelui care parcă încerca sa-mi facă în ciudă, prin vremea frumoasă și plăcută pe care o uram. Oftez. În acest moment, aș fi dat orice să nu mă fi aflat în acest loc, iar mama să nu-l fi pus pe acest tip să mă ducă unde doar ei și Dumnezeu știu, mai ales că avea nume ciudat. Mai arunc încă o privire înapoi, uitându-mă cum autocarul pleacă pe același drum pe care-l urmasem și noi și pe care aș fi dat orice să-l mai pot urma încă odată, spre casă.. adevărata mea casă…Parcă deja îmi era și dor de locul unde îmi desfășurasem viața. Ochii mei albastri erau gata în ori ce clipă să lase libere miliarde de lacrimi să curgă pe obraji și după să se usuce pe pământ, dar numai că de această dată, nu le-am dat voie. Cu o singură răsuflare mă întorc și merg după barbatul ce aștepta să plecăm. Bagajul meu era la el.. așa că nu aveam nici o șansă de a-l fura și a o lua în direcția opusă.
Fără a scoate vr-un cuvânt, sau a încerca să creez o atmosferă cât mai plăcută în timpul călătoriei noastre, eu doar continuam să merg după el, pe tot felul de scurtături neplacute, dar de care totuși nu mă plângeam. Mergeam de ore întregi prin pădure, în timp ce luna argintie își făcuse apariția printre diamantele mici și stralucitoare, numite stele.
-Mai rezistă puțin, vom fi acolo cât de curând. Spune Apollo privindu-mă, eu neexprimând o emoție anume, totuși mi-aș fi dorit, ca în acel moment să mă fi aruncat de pe pod-ul facut din lemne pe care am trecut cu câteva moment în urmă.
Alte minute au trecut foarte greu pentru mine… dar la capătul cărării pe care mergeam doi bărbați stăteau și asteptau. Unul dintre ei era mai înalt decât castaniul din fața mea, avea parul lung, țepos așezat in așa fel ca bretonul să îi acopere ochiul drept. Sprâncenele erau subțiri, făcându-mă să cred că erau pensate. Ochii îi erau negrii ca doi cărbuni; la ambii avea linii ce puteau fi confundate cu cearcănele. Fața era alungită cu o bărbie puțin ascuțită, cu ten fin și alb ca spuma laptelui. Cel de lângă el avea aproximativ aceleași trăsături, doar că, părul era prins într-o coadă perfectă de cal, lungă, bretonul era lung dar nu îi acoperea nici un ochi și cutele îi lipseau. Avea totuși o privirea mai blândă în comparație cu țeposul morăcănos de lângă el, care poate era doar obosit.
În timp ce eu stăteam și îi analizam cu mare atenție, Apollo, deja mi prezentase.
-El e Madara. Spune arătând spre băiatul cu păr spinos. Celălalt este Izuna, fratele său. Continuă el, referindu-se la băiatul mai scund decât cel cu ochiul drept acoperit. Eu pentru un moment stau și îi privesc, gânditoare. Am un sentiment ciudat… Gândesc, încruntând puțin sprâncenele-mi subțiri.
-Eu sunt, Anne. Încântată. Zic prvindu-i. Presupun.. că voi sta la voi de acum încolo, nu?
-Se prea poate să ai dreptate.. Vei afla toate detaliile acasă. Spune brunetul mai înalt. Eu în sinea mea scot un oftat lung. Castaniul se desparte de noi, eu ajungând să-i urmez pe cei doi. Deja nu mă simțeam în tocmai eu însămi. Îi priveam pe bruneți și mă gândeam dacă aveam într-adevar ce cauta printre ei, iar asta nu îmi pica bine. Gândindu-mă că nu aveam să-mi mai vad familia prea curand și că voi locui printre străini care nu-mi erau nici măcar familiali, mă întristam..
Noaptea era frumoasă, dar privirea mea stătea într-un singur loc: pământul. Nu-mi puteam îngădu-i să le arăt și lor tristețea ce mă sfâșia pe dinăuntru. Realizând că ne aflam de ceva vreme pe drum ridic privrea de parcă aș fi tresărit din somn ori de printre gânduri prea adânci să mai lase celelalte organe de simț să-si mai facă treaba cum trebuie, uitând pentru câteva clipe ceea ce gândisem mai devreme:
-Mai avem mult? Întreb eu.
-Nu, aproape am ajuns. A fost o călătorie lungă și presupun că ești tare obosită. Spune țeposul pe un ton plictisit, cu glas gros, dar privindu-mă de parcă, cine știe, ar fi vrut să ghicească ce mă mâhnea. După primirea răspunsului, nu mai zic nimic, în schimb, îmi mutam privirile în toate parțile, asemeni unui copil ce nu mai fusese prin acele locuri. Timpul zburase la fel ca o pasăre. Trecem de câțiva pomi și ajungem într-un mini-sat, unde, surprinzător erau mai multe persoane active decât mi-aș fi închipuit. Mergem încă puțin. Eu încercam să mă ascund după bruneți de privirile celor din jur. Ei oprindu-se, eu mă lovesc de spatele lui Izuna din neatenție. Auch! Anunțați-mă și pe mine data viitoare când vă opriți!Gândesc eu. Îmi îndrept privirea către casa în fața căreia ne oprisem atât de brusc, cel puțin după mintea mea. Cu toții intrăm, la usă așteptându-ne un bărbat ce semăna leit cu cei doi care mă conduseseră aici; aveau același trup bine lucrat, acelasi ten fin, alb fără nici un defect semnificativ, sprâncene subțiri și doi cărbuni în loc de ochi, totuși părul negru era scurt, dar tot țepos și avea aceleași linii la ochi ca și Madara.
-Bine a-ți revenit. Spune acesta către noi toți, eu privindu-l mirată. De ce se adresa la toți cu același „Bine a-ți revenit”? Nu era ca și cum aș fi fost pretențioasă cu un asemenea lucru, dar, eu de ce primesc un „Bine ai revenit!” în loc de „Bun venit!”, sau ceva de genul?
-Nu mai sta acolo, hai intră! Exclamă Madara către mine văzând că stau și mă uit mirată prin toate părțile. Dacă vrei să explorezi casa măcar fă-o altă dată.
-Îmi cer scuze.. Spun și mă uit nedumerită. Înainte de a intra, îi mulțumesc cum se cuvine domnului, care presupuneam că era tatăl bruneților, că mă primise în casa sa. Mi se arată și camera, Izuna lăsându-mi bagajul acolo, eu abia atunci observând că el îl cărase tot drumul, începând să mă simt puțin prost. Oricum, ei nu au spus nimic de aceea tac și eu. Mi se spune că de acum aceasta va fi casa mea și va trebui să mă acomodez cât mai repede cu toate împrejurările.. Toate acelea fiind zise, eu rămân în camera mea începând să-mi așez lucrurile. După ce termin, mă schimb de îmbrăcămintea mea, luând pe mine un kimono de culoarea albastru-inchis cu un anumit model floral pe el, dar după ce fac o baie; după având grijă să nu fiu văzută de vrun brunet nepoftit care ar fi putut sa mă vadă îmbrăcată așa, deoarece eu consideram că nu mă caracteriza prea bine îmbrăcămintea. Pe cât eram gata să deschid ușa camerei pentru a păși înăuntru, vocea groasă a lui Izuna răsună, strigându-ma din câte se părea. Cobor jos, pe scările lemnoase ce păreau să nu se mai termine, pentru a afla ce dorește. Vrând să deschid ușa încăperii în care se aflau țoți, cineva o face în grabă înainte ca eu să apuc măcar să o ating. Iese un alt bărbat ce părea a fi foarte furios din pricina unui motiv necunoscut de mine. Înauntru, o fată îmi atrage atenția. Țipa către cel ce tocmai ieșise spunand ceva de genul „Să nu te mai întorci!” eu privind mai mult decât mirată totă scena făcută de o singură persoană. Avea parul lung și ondulat ca al meu, totuși era brunetă, eu fiind mai mult albă, dar totuși dând puțin spre brunet căci mama a fost brunetă, tata nu prea. Un kimono vișiniu-închis frumos decorat cu un model încântător acoperea trupul subțirel al fetei, așezându-se perfect. Când fata mă zărește se îndreaptă spre mine cu pași mari și grăbiți, cu o expresie a feței ce mă înfiora.
-Bruneți până la moarte! Spune ridicând mâinile în aer și schițând un zâmbet fericit. Ăăăă… adică brunete, să nu înțelegi altceva. Se corectează aceasta.
Eu o privesc aiurită, neștiind ce cuvânt să scot prima dată pe gură. Între timp brunetul țepos bate din palme zgomotos pentru a ne readuce pe țoți în lumea reală.
-Bun, presimt că o sa vă înțelegeți super bine amândouă. Să vă fac cunostință. Spune el venind spre noi, calm. Arătând spre fata „cea nouă”, la figurat vorbind, spune că numele ei este Dianne, adăugând că este încă de câțiva ani fiind în casa lor și de asemenea că ar fi bine ca ori ce problemă aș avea să o comunic mai degrabă cu ea. Arătând de asemenea spre mine,mă prezinte ei, care se arăta destul de încântată să mă cunoască, eu de asemenea.
-De acum va trebui să vă întelegeți, fiindcă veți locui împreună din acest moment. Continuă brunetul, după care iese din încăpere pentru a aduce ceva pentru noi, deoarece nici una nu mâncasem. Dianne, pentru câteva momente mă privește atent, după care mă trage într-o parte și îmi spune șoptind:
-Brunetul țepos e al meu! Punând accent pe primul cuvânt, vorbind pe un ton sinistru și atât de serios încât ți s-ar fi făcut pielea de găină.. sau cel puțin mie așa mi s-a întâmplat. Oricum, eu privesc mirată către bruneta ce părea prea serioasă… Oare de ce ținea morțiș tocmai pe Madara? Și mai presus de toate, cum de ar fi crezut că tocmai el m-ar fi interesat? Aș fi dorit să o întreb, dar brunetul intră pe ușă privind nedumerit către noi și poate puțin suspicios. Așează, după aceea, tot ce trebuia pe masă lucru de care, gândesc eu, trebuia să ne ocupăm noi, dar din câte se părea, fetei chiar îi plăcea să fi servită de țeposul care așa zis îi aparținea, dar, ce începuse să mă privească lung, eu abia atunci realizând că mă holbam la el, sau mai degrabă priveam în gol, cu ochii lipiți de imaginea brunetului. Îmi cer scuze către el și de asemenea către Dianne care mă privea nemulțumită, spunând că doar eram cu gândul în altă parte. Cum stomacul meu își cerea drepturile mă apuc și mănânc ceea ce mi se dăduse. Între timp, Izuna, își face și el apariția în încăpere.
-Ce zi! Exclamă el schitând un zâmbet către Madara, după care întinzându-se în aer de parcă ar fi dorit să își dezmorțească osele. Eu privesc spre el, după care spre mâncare, gândindu-mă să-i întreb pe cei doi dacă nu vroiau să se așeze lângă noi să se bucure de masa delicioasă. Izuna, realizând că-l privesc, îmi zâmbește, întrebându-mă dacă sa întâmplat ceva, eu tresărind dau din cap negativ, oftând în sinea mea că din nou, probabil, făcusem o impresie proastă celor doi și mai ales fetei din fața mea ce privea spre mine supărată și mai ales că nu am avut curajul să spun ceea ce gândeam.
-Poate e atrasă de tine. Spune brunetul țepos începand să chicotească. Eu auzind ceea ce spusese mă înec, începând să tușesc. Madara, în final lăsându-și râsul să iasă. Izuna, puțin iritat îi spune să înceteze, sper mine gesticulând de parcă ar fi spus „Nu-l băga în seamă”.
Și masa de seară trecuse cu greu, totuși când termină, urcăm cu toții la etaj, fiecare la camera sa. Înainte ca eu să pot apuca măcar să ajung în fața uși mele, bruneta în kimono vișiniu mă trage a doua oara îtr-o parte spunând să stau departe de cei doi bruneți, pe un ton oarecum glumeț și sarcastic, totuși, când venea vorba de Madara, devenea foarte serioasă.. prea serioasă.. Nu știam la ce se gândea.. nu am venit aici să mă îndrăgostesc, am venit doar să suport toate împrejurările pe parcursul șederii mele aici; așteptam mai mult ca orice să plec din acest loc. Oftez, încercând, totuși să nu o bag în seamă ceea ce auzisem. Fusese o zi grea, noaptea deși frumoasă eu abia mai țineam ochii deschiși și nici măcar nu aveam idee cât era ceasul. Ajunsă în cameră, mă schimb în ceva numai bun de dormit noaptea, ceva comod și mă pun rapid în pat. Avusesem același vis.. Același lac, același peisaj neschimbat, doar, mai colorat. Deși sunetele cuvintelor celor doi tot lipseau, parcă nici nu doream să le aud. Dimineața, când razele soarelui se strecurau timid prin geamul camerei, mă trezesc cu o durere îngrozitoare de cap. Mă schimb de îmbrăcămintea de noapte și ies, pașind pe holul lung al casei. Trec pe lângă fiecare cameră, printre care și a brunetului de unde se auzea vocea lui Tajima, vorbind încet. Eu curioasă, mă opresc. Nu eram genul de persoană care să stea și să spioneze pe alții, fiindcă toată lumea știe că cei curioși mor repede, însă subiectul de discuție eram eu și nu puteam să trec pur și simplu.
-A sosit abia ieri, nu cred că ar trebui să, îi spunem, ar fi oricum degeaba. Spune Izuna către tatăl său, acesta dând din cap aprobator.
-Bun deci așa rămâne. Să nu scoateți o vorbă, înțeles? Spune Tajima pe un ton serios către ambii să-i bruneți.
Eu, auzind ceea ce se spusese, în mintea mea se formau mii și mi de întrebări la care eram sigură că nu aveam să le găsesc răspunsuri prea curând. Mintea mea trăgea concluzii pripite, eu deveneam tot mai nesigură în legătură cu locul meu aici; deși aș fi vrut să mă încurajez singură prin faptul că nu voi putea ști niciodată și că poate va ieși ceva bine din toate cele întâmplate până acum, nu reușeam. Acum regretam că insistasem asupra mea să stau și să ascult discuția lor, gândindu-mă că poate mi-ar fi fost mult mai bine dacă treceam nepăsătoare prin fața aceste uși. Din spate, își face apariția Dianne, ce din câte se părea abia se trezise căci nici măcar nu se schimbase.
-Hey, Anne! Văd că te-ai trezit devreme. Spune aceasta, apropiindu-se de mine cu un zâmbet cald schițat pe buze. Eu îmi întorc privirea către bruneta ce părea mai vesela ca niciodată în această diminață. Încercând să par și eu că nu s-a întâmplat absolut nimic, încerc să-i zâmbesc.
-Acum câteva minute m-am trezit și eu, deci nu e tocmai mai devreme. Îi răspund mergând alături de ea.
-Nu contează, te-ai trezit înainte mea, deci tot mai devreme e. Replică bruneta către mine căscând larg în timp ce noi două coborâm spre bucătărie, unde trag draperiile ca soarele blând și cald să-și poate face de cap prin întreaga încăpere. Eu și Dianne ajunsesem la aceași idee: Să le pregătim la toți masa de dimineață. Nu știu din ce motiv voia fata să faca asta dar eu, o făceam din pricina faptului că mă simțeam mai mult ca o povară în plus de parcă toate problemele pe care le aveau nu le erau de ajuns. Până coborâră cu toții jos, noi am terminat pregătirile, masa era aproape gata și speram din tot sufletul ca ceea ce le pregătisem cu atâta pasiune să le facă o dimineață cât se poate de plăcută.
Ei au fost ușor surprinși de toate acestea, dar eu cu siguranță am simțit că această mică surpriză i-a încântat.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Red Thread of Destiny Capitolul I (Partea a III-a)

Image and video hosting by TinyPic

Afară,am aflat că această zi,chiar dacă era suficient de nasoală, devenea și mai..căci… imediat ce pășesc înafara școlii, zăresc un baiat întins pe iarbă, privind intr-un fel nepăsător cerul. Nu îl cunoșteam ce era drept, dar mă făcea să mă simt ciudat..Îmi dădea același sentiment ca în acea noapte care îmi trecu încă odată prin fața ochilor făcându-mi genunchi sa tremure de zor.
Se ridică. Vazându-l, m-am dat imediat câțiva pași înapoi.
Purta uniforma noastră, părul lui blond cu fire ușoare ce se lăsau mișcate lin de vântul cald al dupamiezii era aranjat într-un fel in care nu vazusem prea des. Avea un piercing la buza inferioară, în stânga, iar ochii lui lenesi de culoarea cerului senin, ce priveau în sus nedumeriți întregea imaginea unei persoane ce ar fi făcut orice fata sa se rușineze în preajma sa.
Nu cred ca ma observase încă, ceea ce ma bucura oarecem, dar nu mă liniștea suficient.
-Ce plictisitor. -Spune acesta cazând înapoi pe iarba fragilă de parcă era gata sa adoarmă în orice moment.
Eu respir și inspir adânc încercând sa arunc toată neliniștea ce cazuse asupra mea ca o nicovală.
Când în sfarșit m-am liniștit și credeam că pot pleca fără să fac prea multă zarvă, sunt apucată de la spate de doua brațe necunoscute. O voce înceată de adolescentă răsună. Avea un aer copilaros, plin de voie bună și lipsit de grijile vieții umane.
-So, la ce te uiți, la ce te uiți? -Și în fața mea vine o fată cu părul roșcat cel lăsa să-mi intre în ochii cei căprui.
-Cine ești? Întreb eu cu vocea-mi tremurandă.
-Cine? M-am transferat azi.Îmi răspunde aceasta.
-Împreună cu băiatul din curte?
-Nu! El s-a transferat mai devreme dar am auzit că n-a vrut să vină la școală.
Și-a cam gasit zi proastă să apară… Gândesc eu oftând.
-In fine.. Adugă fata mergând tiptil spre usa deschisă cu obrajii înbujorați. Știai? E venit din Coreea, și e așa de drăguț că-mi vine să sar pe el. La noapte mai mult ca sigur am să-l vizitez!
Nu erau cuvinte ce mă surprindeau, de aceea nu le bag in seama.
În acel scurt timp de liniște ce se asternu-se pe întreaga situație am putut observa mai bine fata ce statea la mai puțin de câțiva pași distanță. Avea corpul subțire și suplu, fața rotundă cu ochii de un verde adânc ce te prindeau imediat in capcană, fără să-ți dea drumul. Parul ei roșcat și voluminos atârna liber pe spate, ajungând aproape de mijloc. Nu purta uniformă, dar în schimb hainele orășenști și sofisticate se potriveau perfect pe ea.
Din nou vocea ei ma face să tresar, de această dată întrerupându-mă din gânduri și nu din insprirat si exprirat. Era puțin schimbată. Nu mai simțeam un copil ce-mi vorbea, simțeam pe cineva rece si cu un aer sinistru, cel puțin așa o percepeam în acel moment, dar nu era chiar așa.
-Ști…nu o poți ascunde la nesfârșit…-Spune aceasta schițând un zâmbet, tot ceea ce văzusem în acel moment, în timp ce privirea incepu sa se încețoșeze, din ce în ce mai mult, până în momentul în care totul deveni de nevăzut și tot ceea ce puteam vedea era un întuneric adânc ce ma învăluia, eu fiind parcă centru lui.
Nu îmi dădusem seama cât timp trecuse, totuși, la un moment dat puteam desluși în urechile mele o voce care îmi spunea să mă trezesc.
Oricum, în mare parte fără a realiza deja trecusem într-un somn adânc, de parcă nu aș mai fi dormit de zile întregi. Când mă trezesc, realizez că nu mă aflam în propia-mi casă, ci într-una străină. După aparența camerei, îmi puteam da seama că, pe dinafară era construită după modelele japoneze considerate de unii „vechi” si „demodate” în comparație cu cele din zilele noastre, dar eu una nu eram de aceași părere; pe mine mă încântau cel mai mult.
Fără să mă gândesc prea mult la cum era încăperea și așa mai departe, mă ridic, îndreptându-mă spre ușă. Deschizând-o, un alt amănunt se face vizibil: casa se afla undeva prin pădure. Stau și analizez puțin împrejurimile plimbâmdu-mă câțiva pași pe ici-colo fără a-mi băga nasul prea mult pe unde nu-mi fierbe oala. Era o atmosferă plăcută, un loc unde mi-am dorit întotdeauna să vin, să stau și să nu m-ai plec niciodată, departe de familia mea nebună, de lumea unde tehnologia este pusa mai presus de orice -părerea mea-.
Crezând că nu va avea nimic dacă mă plimb puțin mai departe de locul în care mă aflam, reușesc să mă conving pe mine însămi să mă aventurez puțin printre copacii înalți, mergând drept înainte.
Deși după un timp de mers îmi dau seama ca mă îndepărtasem destul de mult, continui să merg devenind din fire curioasă și neputând să mă apțin căci de fel eram mai ciudată.
Admirând peisajul, cu micutele sale frumuseți -ce mie îmi făcea mai mult decât plăcere sa le privesc- , ies dintre copaci în fața râu destul de mare, din punct de vedere a-l lățimi, dar sfarșitul lungimii era, cred ca normal sa nu se vadă. În fața acestuia era un băiat cu parul puțin lung si cam țepos, ce încerca să arunce o piatra pe partea cealaltă a râului. Modul în care arunca era oarecum ciudat, dar din cauza lui, piatra nu ajungea niciodata dincolo.
-Dacă vrei ca piatra să ajungă dincolo, va trebui să țintești mai spre cer. -Spun eu luând o piatră, și apropiindu-mă o arunc pe celălalt mall.
-Tu de când ești aici? -Întreabâ el mirat.
-De acum. Îi raspund eu ridicând din umeri pur și simplu.
La acel moment, băiatul sare în picioare cu o față parcă furioasă, dar totuși amuzantă.
-Asta înseamnă că e vina ta! Nu pot să fac nimic dacă cineva stă în spatele meu.-Și dându-se mai într-o parte, ia o piatră pe care o aruncă, dar aceasta aterizează în apă.
-Dap. -Spun eu zâmbind parcă satisfăcută. Apropo, tu ești cel care ma găsit leșinată?
-Da, m-am împiedicat de tine în parc.
Auzind acestea, eu tresar, speriată, mai mult decât surprinsă.
-În parc? Dar, eram la scoala, acolo am lesinat! Spun eu, în șoapta, vorbind pentru mine însămi.
-Ei bine cine știe, eu acolo te-am gasit. Spune băiatul ridicand din umeri.
Eu stau puțin să mă gândesc, mintea fugindu-mi la aproximativ toate posibilitățile care își făceau loc în mintea mea. adică: cum aș fi putut eu să ajung tocmai pe acolo.Începeam să mă tem de faptul că lucrurile puteau sta mai rău decât îmi puteam eu imagina și faptul că se înserase și nu mai avea destul timp să încerc să aflu, iar așteptarea mă omoră mai mult decât pot descrie în cuvinte.
În timp ce băiatul mă privea într-un mod ciudat și enervant în același timp eu începusem să mă plimb de colo-colo, uitând că cineva se uita la mine.
Îngrijorată, dar neavând ce face oftez și mă întorc pe drumul pe care venisem. Fusesem de multe ori prin pădurea aceasta când eram mica, împreună cu bunicul meu, de aceea nu aveam probleme în a mă întoarce acasa. Singurul lucru pe care îl regret, este că atunci, la cel mult șapte sau opt ani, uram natura și nu suportam sa vin aici, iar acum, când am mai crescut, nu mai am nici o posibilitate să admir ceea ce nu am putut când am avut șansa.
-Ăăăăă… eu sunt… nu mai contează… -Spune băiatul din spate parcă dezamăgit, dar logic, eu cu gândul oriunde altundeva numai la el nu, cuvintele spuse nu au ajuns la mine suficient cât să-mi atragă atenția, așa că îmi continui drumul, trecând prin fața casei de mai devreme, apoi luând-o frumos pe cărarea ce desparțea pădurea până ajung înapoi în orașul pe care începusem să-l urăsc din ce în ce mai mult.
Soarele apuse-se deja și nu se mai vedeau așa mulți oameni pe străzi. Cu pielea tremurând de la gândul că mă trezisem în parc și nu știam cum, cu frica pătrunsă până în măduva oaselor, la fel ca frigul și continuând să-mi mușc buza de jos, merg acasă, unde nu am dormit deloc în acea noapte și tot ce am făcut era să mă plimb de aici până colo peste tot în încăperi.
-Crezi că o să-și revină curând?
-Trebuie, doar îi e în sânge, chiar dacă până acum, încercând, a reușit să suprime, oarecum, acest lucru.

Publicat în Povesti | 3 comentarii

Red Thread of Destiny Capitolul I (Partea a II-a)

-Capitolul a fost editat. Au fost adaugate diacritice iar greselile au fost corectate, majoritatea.Diacticile nu le-am adaugat eu, iar greselile nu de mine au fost corectate. Multumirile ii revin unei prietene care si-a putut lua din timp pentru a corecta ambele parti. Multumesc inca odata :*.

La prima oră,profesorul a anunțat,cu o undă de fericire în glas că vom avea un coleg nou.Bineînțeles,m-am bucurat și eu de asemenea,dar norocul nu a fost de partea mea,deoarece persoana ce a intrat pe ușă era o fata,chiar deși eu m-am așteptat la un băiat căci profesorul a spus “coleg” nu “colegă”.Avea părul negru ca pana corbului,lung și prins într-o coadă de cal.Ca orice elevă purta uniforma școlii,o îmbracaminte enervantă după părerea mea.
Ochii ei m-au ațintit nu mai și nu mai pe mine.Eram foarte surprinsă să o vad..sau mai exact sa o revăd.
Scot un țipat terifiant ce răsună în întreaga clasă,aducând o liniște mormântala.Toți se uitau la mine cu niște fețe ciudate,mai ales profesorul ce stătea parca traumatizat de ceea ce facusem,sau uimit?
-Domnișoara,daca nu știi sa te porți,voi chema directorul!-zise el.
-Eu….eu….ma v-voi așeza…-bâlbâi eu cu jumatate de gură.
Atunci,toți elevii prezenți încep a râde,în timp ce eu incercam zadarnic să mă ascund după cartea de franceza,de privirile atât ale colegilor,cât și a profesorului și a noii venite.
-Domnișoara,pentru ce ai facut acum,mergi în biroul directorului!-continuă el dupa ce bătu zgomotos în catedra ca, gălagia să înceteze,aducând aceași liniște de cimitir.
Deobicei,profesorul nostru de franceză era sever,în mare parte cel puțin.De fiecare dată când intra la oră,se arăta blând și bine-voitor,dar mereu de la jumătatea orei se comporta total opus,desigur,noi nu eram ușa de biserică și nu nu doar la ora de franceză ci la cam toate cursurile.
În acest moment cu siguranța am dat de belea,sau poate nu? Daca da..voi mânca pâine goala toata luna.
-Acum,nu mă face sa repet!
Neavând de ales pașesc spre ușă,mergând legănat asemeni unui zombi,în timp ce toți reușeau oarecum sa-și țină râsetele în frâu..Se vedea pe fețele lor că abia se mai puteau abține..Singurul motiv pentru care uram că mama mă dăduse la școala asta sunt colegii.Urletele,țipetele,vorbele indecente sunt modul lor de a se manifesta..cam în orice situație,iar comportamentul și temperamentul lor sunt total scăpate de sub control.Totuși.. nu mai trebuie sa menționez că mai mereu sunt agitați și nu pot sta liniștiți niciodată,în timpul orelor,nu?
Oftând lung,ies din sala de clasa și o iau pe hol spre biroul directorului cu profesorul mergând în spatele meu.Ajunși față în față cu ușa încaperii,țipetele furioase ale Domnului Lee,se auzeau înca foarte clare.
-Ce ai de gând sa faci?Ai lipsit zile întregi de la școala și tot ce faci la ore este să dormi!
Un zgomot ce mă facu sa tresar se auzii.Era sunetul unei lovituri puternice în lemn,totuși,nu auzeam nici un raspuns,doar un râs amuzat,calm și lipsit de griji.Pe lânga urletele enervante ale directorului,profesorul ce se plimba de ici colo pe coridor bâlbâia și el câte ceva pe acolo:
-Doamne,cum am putut ajunge eu în școala asta..o școala de nebuni -oftând din ce în ce mai adânc. Țipetele directorului înceteaza.Ușa biroului se deschide lent,din înăuntrul încaperii ieșind un baiat cu zâmbetul pâna la urechi.Avea par scurt,de culoare maro închis ce purta pe gât niște caști de culoare portocalie.Nu purta uniformă,era îmbracat în blugi de culoare albastru,puțin largi,cu o camașa albă ce avea mânecile ridicate pâna la cot,desfacuta la câțiva nasturi și la gât un colier format dintr-un fel de ață neagră pe care erau înșirate trei ghiare de aceași culoare.Se întinde o data în aer ca și cum ar vrea sa se dezmorțească și cu mâinile în buzunar pleaca. Nu parea sa aibă vreo grijă.
Intru și eu cu profesorul după mine.Imediat acesta începe a urla nervos prin birou explicându-și atât nemulțumirile cât și ce se întâmplase mai devreme.Domnul Lee oftă la toate cele spuse de proful de franceza,ca și cum nu era deloc surprins sau supărat,ba chiar dimpotrivă,era satul sa-l tot asculte,sau poate era altceva?
-Dacă am pune problema așa..-zise el.
-Ce vreți să spuneți,domnule?-întreabă proful uimit.
-Nu contează,puteți pleca.
Eu,auzind asta,răsuflu ușărată de parcă o greutate se ridicase de pe umerii mei.Doamne ajută!
-Dar,nu ve-ți face nimic în legătură cu asta?
-Voi vedea,acum poți ieși-spune el.
Furios,proful iese din încăpere și se indreaptă spre clasă.
-Bună ziua!-spun eu către dânsul așezat la birou,după care ies închizând ușa după mine și îndreptându-mă spre clasă,bucuroasă.Da,așa e,eram bucuroasă că scăpasem cu bine.
În drum spre clasa mea,aflată la capătul holului,îl zăresc pe băiatul de mai înainte stând fără nici o grijă la geam.
-Nu ai de gând să intri în clasă?-îl întreb eu încrucișându-mi mâinile.
-Ce rost mai are?Ora e aproape gata.-răspunde el ridicând pur și simplu din umeri.
-Ei bine,ești o cauză pierdută.-spun eu mai mult pentru mine.
Lăsându-l pe el la o parte,căci nu-l cunoșteam și nici nu aveam vreun interes să mă împrietenesc cu el, mă îndrept din nou spre clasă. Dând să deschid usa, cuvintele lui mă opresc în ultimul moment,punându-mă pe gânduri:
-Ei bine,poate așa crezi tu.Dar presupun că o să-ți schimbi părerea destul de curând,trebuie doar să ai puțină răbdare.
-Răbdare?-bâlbâi eu.Pentru ce?
-Am zis că trebuie să ai răbdare.Fie că îți spun acum,sau nu,tot vei afla.Ține minte că este inevitabil.
În acel moment,cu mâna tremurată,deschid ușa sălii de clasă,vrând să intru cât mai repede.Un fior îmi trecu pe șira spinării,dar profesorul ce ieși grăbit,aproape dând peste mine,mă zbură din gânduri.Se îndreptă spre cancelărie,în mâna dreaptă având catalogul.Avea privirea încruntată și după fața lui,îmi puteam da seama că stătea să explodeze în orice moment.Înăuntru toți rădeau.Rămân în pragul ușii uitându-mă împrejur nedumerită.
Oftez,dându-mi seama că,așa zișii mei colegi iar i-au făcut ceva profesorului.
Ducând privirea încontinuu de ici colo prin clasă în căutarea noii venite,observ că se așezase fix lângă mine.Grozav!Mă uit la ceas în speranța că ar fi timpul ca,clopoțelul să își facă simțită prezența,dar iarăși nu am noroc căci mai erau zece minute pănâ să se sune.
Ușa cancelăriei se aude din nou,mai zgomotos decât înainte.Era profesorul ce se indrepta spre clasa noastră.Părea la fel de furios.
-Mișcă în clasă!-zice acesta, mai să-mi dea o plamă.
Eu,ce puteam face?Intru în clasă și mă așez la locul meu.În timp ce profesorul trântea ușa de la clasă,eu am început să tremur ca piftia din toate încheieturile corpului.O liniște adâncă se lăsă peste întreaga încăpere în timp ce profesorul se plimba prin bănci cu privirea încruntată,mâinile la spate și privindu-ne pe fiecare în parte. Așa au trecut acele minute,până când în sfărșit am fost salvați,mai ales eu,care odată ce suntetul asurzitor al clopotului anunțând pauza,se aude,o iau la fugă pe ușă, îndreptându-mă spre curtea școlii,chiar înainte ca profesorul să iasă,deși ni se spusese mereu că ora nu se termină până ce profesorul sau învățătorul,sau cine predă ora nu iese din clasă.
Afară,am aflat că această zi,chiar dacă era suficient de nasoală,devean și mai..căci…

Publicat în Povesti | 1 comentariu

Red Thread of Destiny

Această galerie conține 1 fotografie.

Bine, fiindca a trecut o caruta de timp de cand nu am mai postat, am venit cu o poveste proaspat scoasa din cuptor :D. Probabil o sa va dati seama despre ce e vorba, dar chiar daca nu o sa … Continuă lectura

Galerie | 2 comentarii

Un secret

Umm, am scris o poezie nouua pe care m-am gandit sa o pun aici.Acum ca ma gandesc nu stiu ce am incercat sa fac :-?.. de asta cred ca a iesit aiurea :-??

Cerul şi Pământul,
se intersectează.
O altă viaţă,
preţuită, dacă nu -săracă,
pierdută e, pierdută va fi
îndată ce
întunericul, se lasă.
Un nou guvernator răsare,
Un rubin, argintiu
preţios, frumos,
dar rau, îngheţat de dor
şi durere -întunecată,
suferinţă
ascunsă, la capăt ajunsă.
Să ignor am încercat,
Să ascund, am încetat
Căci al meu suflet
plânge -neîncetat

Una câte una,
Petalele uni trandafir -se rup,
cad, se ofilesc..
se veştejesc.
O floare albă,
o petală,
ofilită, lasată pe conştiiţă
fără cerinţă,
lipsită de cuvinţă

O iluzie, neîmplinită,
se mişcă -puternic
Depăşeşte,
Depăşeşte -noaptea trecătoare,
Şi eu,
cu siguranţă nu pot scăpa..
Că anticipa
Chiar dacă, m-am înecat
in păcatele mele,
aspre, dureroase.

Este un secret,
concret, discret
pe care nimeni nu trebuie
să-l ştie. că-l chinuie.
Împietrit ca o statuie.

Publicat în Poezii | Lasă un comentariu

Noaptea fiarelor

În a nopţii uitare fără de sfârşit…
În întunericul ce-n durere sufletu-mi nefericit
Se pierde, mergând la nesfârşit,
Este rătăcit, parcă într-un adânc labirint.

În astă noapte, siguratice şoapte-şi spun cuvântul
Fiinţe fantastice-şi sapă mormântul,
De sânge si păcate acum si sfinte fiinţe pline
E noaptea fiarelor de păcate aspre pline.

Adâncă şi zadarnică speranţă la lumină
Dispare-ndurerată, în astă noapte de frică plină,
Fugind, cu-a mea sperantă lăsându-mă neajutorată
În noapte fiarei devenită una singură sultană.

Închise, suflete-ndurerate, zac chiar si după moarte
Sub ameninţarea ghiarelor tăioase de sange pătate
În cătuşe de întuneric pictate cu, culori pastelate negricioase
Cu sufletele arse şi trupurile rămase goale.

Si sicrie asezate fiecare-n rând
În jur totul mort, sinistru povara mortii purtând
Până şi cerul, îndurerat plângand de povara lor…
În noapte fiarelor..

Publicat în Poezii | Lasă un comentariu